Font:Smaller АаLarger Aa
CUM NEGUSTORII DIN CONSTANTINOPOL
Cum negustorii din Constantinopol
Intind in piata diferite marfuri,
Sa ieie ochii la efenzi si popol,
Astfel la clai de vorbe eu fac varfuri
De rime splendizi, sa le dau de trampe,
Sumut o lume s-astfel ochii lor fur.
Dactilui-i cit, troheele sunt stambe,
Si-i diamant peonul, indraznetul.
Dar astazi, cititori, eu va vand iambe,
Si mare n-o sa vi se para pretul:
Nu bani va cer, ci vremea si auzul.
Aprinde-ti pipa si asaza-ti jetul
La gura sobei, cum o cere uzul;
Citeste cartea ce iti cade-n mana
Si vezi de nu-i margaritar hurmuzul
Ce-n mana-l ai de-acum o saptamana.
IN CAUTAREA SEHERAZADEI
In mari de nord, in hale lungi si sure
M-am coborat si am ciocnit cu zeii,
Atarnand arfa-n vecinica padure.
M-am indulcit cu patima femeii,
In stele i-am topit aurul din plete,
In poale-am scuturat piatra cameii,
Din ochi i-am sarutat priviri sirete,
De umeri rezemat am ras cu dansa
S-am potolit din gura-i lunga sete
De-amor. Apoi m-am dus – ea plans-a.
Mi-a deschis marea portile-i albastre
Si Nordul frig durerea-mi calda stins-a.
M-am dus spre Sud – und-insule ca glastre
Gigantici se ridic din sfanta mare,
C-ostiri de flori, semanaturi de astre.
Si si-a imflat eterna mea cantare
Aripele de para-n cer pornite,
Pan-am pierdut pamantu-n departare,
De unde-albastre scandure-s urnite.
De ganduri negre-i grea antica-mi nava:
Nu stiu pe vane cai-s ori menite?
Viata mea-i ca lanul de otava:
E seasa far-adanc si inaltime.
Vulcanul mort si-a stins eterna lava.
Dar ah, ce vad? E vis? O-ntunecime
Ridica colti inalti din franta mare.
Cine imi spune ce minune-i? Nime?
Din ce in ce un rai in departare
Se desfasoara dintre stanci trunchiete,
Plesnite lin de undele amare.
Muntii inalti la cer strabat, se vede;
Vai cu izvoare s-adancesc sub soare
Si dealuri mari paduri inalta-n spete:
E Orientul. Codrii, cu grandoare,
Cu varfii nalti vor norii sa-i disfete.
Cetati prin ei isi pierd a lor splendoare.
Prin codrii lui, prin sesurile crete,
De-a vantului suflare-mbalsamata,
Din muntii-n nori si prin pustii marete,
Urbile-antice stralucind s-arata
Si albe par si mitice – cu basme
Uriesesti e tara presarata.
Si norii spanzura pe cer, fantasme
De foc si aur ce-n ostiri se-nsira,
Codrii se plang si marea doarme-n spasme.
Ajung la tarm – se-ndoaie ca o lira
Cu valuri instrunita-n lunge randuri,
Un mic liman, ce raze bland respira.
Corabiei apusene grea de ganduri
Sinistre – eu pe valuri ii dau drumul,
Franta de stanci se risipeste-n scanduri.
Ce intalnesc intai pe tarm e-un tumul -
Proroc prea sigur al vietii umane,
Tu esti cenusa iara viata-i fumul.
Nu crede insa ca in doruri vane
Caut norocul spre-a te-afla pe tine,
Noroc lumesc – zambiri aeriane!
Las pe-altii sa zideasca din ruine
Zidiri de-o zi pe rabdatoarea spata
A vechiului pamant, ce nu-i de mine.
In furnicarii din Apus ei toata
Viata-si fac doruri nebune,
Nu stiu ca-n lume nu-i ceea ce cata.
Ei caut adevar – gasesc minciune.
Neam vine si neam trece – toti se-nsala.
Eu adevar nu cat – ci-ntelepciune.
Caci mintea cea de-ntelepciune goala,
Oricat de multe adevaruri stire-ar,
Izvor de amarare-i si de boala.
In lada aur oricat gramadire-ar -
Cu aur nu se stinge-n veci amarul
Si Pace numa-n inima-i gasire-ar.
Usor trage prezentul la cantarul
Intelepciunii… Si ea-i fericirea.
Cu-a rasaritului averi samarul
Eu mi-l incarc cu-a lui gandiri – gandirea.
Eu pasu-ndrept colo inspre caruntii,
Gigantici muri ce-n campi ii sadi firea.
Din codri-adanci, ce inmormanta muntii,
Ce-abia si-arat al lor cap in ninsoare,
Urcand in negre stanci diadema fruntii,
Prin sir de codri, palmi naltati in soare,
Prin lunci de dafin, pe-unde cresc maslinii,
Smochini s-atin pe verzi carari in floare.
Din prund inalta trunchii lor arinii
In lunce risipiti, sub stanci ce pica
Izvoare sar prin muschii radacinii.
Prin mandrele gradini in cer ridica
Saraiuri albe cupole de aur.
Cu sori pare plouata urbea-antica
Si risipite prin dumbravi de laur
Stau casele-albe, azile linistite.
Pe porti sunt stihuri scrise-n limbi de maur
Iar caile-s cu marmura podite
Si fara porti sunt sfintele dumbrave.
Pe scari inalte flori de foc sadite.
Pe scari culcate fete albe, suave
Parul cel negru-l piaptana in soare,
Ori visatoare stau de-amor bolnave.
Ah, e cetatea cea stralucitoare
Unde-mparatul Indiei resade:
Un soare insusi este el sub soare.
Nevasta lui e-acea Seherazade,
De-ntelepciune plina si frumusete:
S-a o privi doar soarelui se cade.
* * *
Intr-un sarai cu cupola rotunda,
Pe scari de marmura imi urc piciorul,
Pe stalpi inalti las umbra sa patrunda,
Sub bolta portii calc de flori covorul -
Carare-i el prin de-aur nalte glastre:
In ele crinii mari intrec ivorul.
Pe murii albi marmorei s-urc pilastre,
Ce netezi, rosi, oglinde de purpura,
Reflecta frunze verzi si flori albastre.
Un miros racoros simtirea-mi fura.
Deschisa lin e usa unei sale
Si noi minuni uimitii ochi vazura.
Cu umbre moi a gandurilor sale
Un pictor a-nflorit plafondul, murii,
Cu chipuri zvelte, basme-orientale.
Pe perini lungi culcate-s hurii -
Si din catui de-argint copar miroase
Cu fum albastru formele picturii.
De rosa catifea cu fir pe margini trase
Se nalta intr-un baldachin perdele,
Umbrind un pat cu perini de matase.
Pe acel pat, un tron cusut cu stele,
Sta insirand margaritare-n poale
Regina cea-nteleapta – Dintre ele
Picioare de zapada, mici si goale,
Ea-ntinde surazand ca-n vis pe-un scaun
De visinie catifea si moale.
Dureri si ani, si toate imi disd?un
Aceste vise-aievea la vedere:
Ma mir cum in Olimp se mir-un faun.
Frumoasa e in visu-i de placere,
Cu fata alba ea lumina sala
Si ochii ei izvoara de mistere,
Mari si adanci taiati-s ca migdala
Si-n paru-i negru corpu-i de zapada
E cufundat – o virgina Itala.
Cine-ar vedea far-in genunchi sa cada?
Am genuncheat. – Eu am stiut, straine,
Ca ai sa vii – a dorurilor prada -
Ca sa m-asculti si sa duci de la mine
A-ntelepciunii si a frumusetii floare,
Sa luminezi gandirile din tine.
Eu am stiut – profeta vrajitoare -
S-atrag cu-a tainelor si-a basmei raza
Poeti cu inimi ceruri-doritoare.
Ridica-te si vino de te-asaza
Ici, langa mine, sui pe perna asta…
Cu bratu-i gol si alb ea o-nfoiaza.
Am ascultat… M-am razimat cu coasta
De dulci gatite perini – iar genunchiul
Plecat… c-adoratori din vremea foasta.
PREOT SI FILOSOF
Caci n-avem sfintii vostri, voi ne mustrati, preoti,
Desi de-a voastra tagma suntem si noi cu toti…
Si noua vanatoarea de aur si marire
Ne-nseamna-n asta lume a Raului domnire.
Si noua-nghesuirea pe drumul spre placere
In suflet naste scarba si inimei durere.
Si noi simtim ca suntem copii nimicniciei,
Nefericiri zvarlite in brazdele veciei…
Si sufletu-ne-n tremur ca marea se asterne,
Taiat fiind de nava durerilor eterne;
Ca unde trecatoare a marii cei albastre,
Dorinta noastra, spuma nimicniciei noastre.
Si noi avem o lege – desi nu Dumnezeu -
Simtim ca Universu-l purtam si prea ni-i greu:
Stim a fi stranepotii acelui vechi pacat,
Ce semintia Cain in lume-o a creat.
De n-o-mbracam in pilde, e semn c-am inteles,
Ca-n noi este credinta, ce-n altii e eres.
Caci eretic tiranul, ce Crucii se inchina
Cand oardele-i barbare duc moarte si ruina.
In van cu mani uscate se roaga, tiind strana,
Deasupra lui cu aripi intinse sta Satana.
Degeaba langa patu-i alaturi sta sicriul
Cand gloatele-i pe lume au tot intins pustiul.
Ce Dumnezeu e-acela care-ar putea sa-l ierte
Ca tari intregi schimbat-au in intinsori deserte?
Si eretic e-acela ce rasa v-o saruta
Cand ura-n a lui suflet, de veche, e statuta?
In van cercati a-i drege caci rai raman de-a valma
Si trebuie ca soarta sa-i spulbere cu palma,
Din visul sa-i trezeasca cu care-i inconjoara
Dem?nul lumii-acestei – comedia-i bizara.
Nu ne mustrati! Noi suntem de cei cu-auzul fin
Si pricepuram soapta misterului divin.
Urmati in calea voastra multimii de absurzi
Si compuneti simfonii si imnuri pentru surzi,
Ascuteti adevarul in idoli, pietre, lemn,
Caci doar astfel pricepe tot neamul cel nedemn
Al oamenilor zilei sublimul adevar
Ce voi spuneti in pilde, iar noi l-avem din cer.
O, ADEVAR SUBLIME…
O, adevar sublime – o, tinichea si paie!
O, poezie mandra – o, buiguit nerod!
Istorie spirata – minciuna si bataie,
Amor ceresc si dulce – a mucosilor plod.
O, om, oglind-a lumei cu capul sui si sec,
Cu creierul ca ceata, cu coaste de berbec,
Stapan pe-a ta gandire – cum esti p-instinct stapan -
Se vede cand femeia goleste al ei san.
Cand poala s-o ardica, de pulpa-i vezi, stapane,
Tu nu surazi cu rasul cel lacom si murdar,
Tu nu esti ca un taur si nu esti ca un cane,
Ce umil da din coada catelei lui cu har.
Nu esti gelos – ferit-a… cucosii doar si vierii
Au numai obiceiul de-a se lupta-n duel.
Tu nu ai patimi scumpe si lacrima muierii
Nu misca al tau suflet, nu-ntuneca de fel.
Esti bun cu ai tai semeni, nu c-alte animale.
Tu ii iubesti atata incat ii strangi de gat…
Si-i faci s-admire geniul – sunarea unei oale -
Si limba ta de flacari si plina de urat.
Istoria omenirei cu regi de poezie,
Cu regii de razboaie e ca si un poem;
Dar totusi rog divina ca deparcior ramaie
De corpul meu nevrednic – nu-mi vine la cherem.
Cugetatori ai lumei! o, imputiti eterul
Cu sisteme inalte, puneti-l in saltar.
O lada este lumea cu vechi buclucuri – ceriul
De stele si comedii va este un hambar.
Preoti cu crucea-n frunte, visternici de mistere,
Voi sunteti sarea lumei, formati inima ei.
E rau numai ca ziua stati pe mancat si bere
Si sara pe minciune si noaptea pe femei.
O, dranganiti pe ganduri voi, muzici; voi, sculptor,
Imi pipaiti cu mana un corp tremurator;
Si, voi, artisti dramatici, strambati-va la luna,
Pictori, eternitatea v-asteapta c-o cununa.
Tu, timp, nu poti cununa in degete s-o sfermi,
Caci zugravir-atata de bine saci de viermi.
O, regi, ce pusi pe tronuri de Dumnezeu sunteti
Sa platiti balerine si tiitori s-aveti.
O, diplomati cu graiul politicos si sec,
Lumea cea pingelita o duceti de urechi.
Imi place axiomul cel tacit, fiinti spurcate:
Popoarele exista spre a fi inselate.
ADUCAND CANTARI MULTIME
Aducand cantari multime,
Si mai bune si mai rele,
Ma intreb cu indoiala
Cine cauta la ele?
Cata cei ce noaptea, ziua
Isi muncesc sarmana minte -
Plebea multe stiutoare
Pentru pane, pentru linte?
Sau cei ce pazesc cantarul
A dreptatii, draga Doamne,
Ce la domni saruta mana
S-altceva inca la doamne?
Sau acei care-si pun osul
Carul statului de-l misca?
Ah, prea stii mai dinainte
Tot ce-i doare si ce-i pisca.
Eu nu pot sa le dau lefuri,
Nici onori, nici pensiune.
Nu-s in stare nici sa judec
Merite pentru natiune.
Toti acei ce-n asta lume
Vor ceva… ma lese-n pace,
Eu nu voi nimic, nimica,
Decat pace, pace, pace.
Si de-or trece pe-aste siruri
Ochii cei cuminti de fata
Sau a junelui privire
De visare ingrecata,
De vor trece intr-o viata
Doruri multe-ndefinite:
Or privi sub flori albastre
Aste pagine citite
Si dureri scanteietoare
Si tablouri infocate
Vor patrunde tremurande
Aste suflete curate.
Da, la voi se-ndreapta cartea-mi,
La voi inimi cu aripe.
Ah! lasati ca sa va duca
Pe-alta lume-n doua clipe.
CONFESIUNE
(Aratand un cran)
Aciea este lumea… de-o sfaram – e sfarmata.
De sfaram pe vecie acest idol de lut
Eterna pace-ntinde imperiul ei mut
Si soarele pe ceruri se-nchide ca o rana
Ce arde-n universul bolnav de viata vana.
Si marea tace-nceata; cantau strigoi; miscare;
O noapte condensata, in veci nepieritoare,
Ca noaptea din sicriuri, din groapa, din caverne -
Povestea linistita a mortii cei eterne…
Nu vezi ca desi chipu-mi arat-a fi de gheata,
Un vis al meu caldura-i, lumina si viata?
V-am inselat, nemernici, v-am inchegat in vreme,
V-am aruncat in viata, plecati sub anateme
Sa va urati din leagan, sa v-omorati in vain,
V-am semanat in spatiu pe voi samanta Cain,
Sa curat am vrut sanu-mi de tot ce-i crud, spurcat
Si pentru voi anume creai al vietii iad.
Si sa va-nsele vecinic l-am imbracat frumos
Cu nopti senine-n stele, cu soare auros.
In samburii durerii eu pus-am fericire,
In vicii am pus miere si in pacat zambire.
Tot ce-aspirati in lume, toate-au acelasi fine.
In mantie de rege m-am imbracat pe mine
Si de va-ntindeti mana dup-a mea umbra-avara,
Las mantia sa-mi cada si ma revedeti iara.
Coroana, aur, glorii, cantare si comori,
Istorie si nume, iubire si onori
Sunt basmele ce-nconjur, razande, chipul meu:
Atingeti-le numai si veti vedea ca-s… eu.
Din frazele istoriei mirosul meu v-atinge…
[ ]
Am zugravit in ochii-vi semanaturi de stele.
Moarte si nemurire sunt numai umbre a mele.
Ca sa va-nsel privirea am nascocit eu timpul.
El va arata iadul, imperiul, Olimpul
Si cu mandrie poarta a veciniciei masca
Cand mama lui e-o clipa care cand sta sa-l nasca
Il si ucide. Totusi in clipa suspendata,
Daca din noapte-eterna o fiinta se arata,
El vede cer si stele, oceanul, universul;
El nu-mi zareste ochii, el nu-mi aude mersul
Ce-l sperie – trecutul – gigant cu visuri sumbre.
Viitorul gol, nimica in umbra unei umbre.
A clipelor cadavre din carti el sta s-adune,
In petice de vreme catand intelepciune.
Ce inteles au ele… ce este a lor fire?
Nimicnicie, umbra, mizerie, peire.
Nu vrei s-asculti de mine. – Nu stii s-asculti.
– Mi-e mila.
Nu este dat ca omul cel muritor, in sila
Sa poarte-n a lui suflet confesia-mi cumplita,
Sa duca-n piept durerea – aceea ce menita
A fost ca sa o poarte o omenire toata,
Prea grea pentru un om e… ea trebuie sfarmata
In mii bucati, ca astfel sa o puteti purta.
Nefericite – iata confesiunea mea.
PATRIA VIETII E NUMAI PREZENTUL
Patria vietii e numai prezentul.
Clipa de fata: numa-n ea suntem,
Suntem in adevar. – Iara trecutul
Si viitorul numai o gandire-s.
In van impingeti ce vi-i dinainte,
In van doriti acelea ce-or veni.
Intoarceti-va-n voi si veti cunoaste
Ca toate-n lume, toate-s in prezent.
Tot ce au fost si tot ce-a fi vreodata
Au fost, va fi numai pentru ca e.
Nu stii ca atingand pe-un singur om
I-atingi pe toti? Multimea e parere.
Spune la mii de insi aceeasi vorba
Si-n mii ea atunci va trezi
Icoana-aceeasi si acelasi simt.
Un semn ca toti e-n unul, unu-n toti.
CAND SE JUCA ELISA MULLER…
Pe genunchii-mi te-am purtat.
Ti-am privit in fata,
Ochii-mi ochii-ti a catat,
Gura-mi, buza-ti creata -
Si m-am pus pe sarutat.
Cine ma invata?
Ca o mama bland si lin
Ce-un copil rasfata,
Mangaiat-ai fruntea mea
Si m-ai strans in brata.
Ah, cat te iubesc de mult!
Cine ma invata?
Eu ma duc, te parasesc -
Nu ma privi suler,
La spectacol ma pornesc.
Stai sa-mi vad de guler.
In teatru romanesc
Azi e Elisa Muller.
Un copil netrebnic sunt -
Spune-mi-o-apasata.
Mi-ai legat acest cuvant
De viata-mi toata,
Mi l-ai dat rosind, plangand
Cand ai fost – ciudata.
Ah, surade-mi inc-un pic
Si nu-mi fi ursuza.
Caci cu degetul cel mic
Te ating pe buza.
Si sopteste-mi un nimic
Nimeni sa n-auza.
Astazi e dumineca.
Pac! si una buna.
Eu te las si bine ca
Mi te las nebuna…
Trage-te de maneca…
Ce stii de-i minciuna.
Nici nu stii, o, turtura,
Ce-mi auz de-a bine.
Tu gandesti cine stii ce
Si te uiti la mine.
Ah, iubita mitita,
Cum te-ador pe tine!
Un nimic, un cuvintel,
Spus dupa perdeaua,
E o piatra de inel,
E a noptii neaua,
Arde-atat incat cu el
As aprinde-o steaua.
S-apoi taci ca nu cumva
Sa auda-o floare
C-ai soptit asa ceva;
Din ascunzatoare
S-ar rosi – mai, mai asa
Cum o oarecare.
Cum te uiti asa, nauc,
Si-n gandiri te-nsinguri,
Esti tu ziua langa nuc,
Esti tu noaptea-n cranguri,
Sa te iau si sa te duc,
Sa fim numai singuri.
S-atunci n-om vorbi de fel:
Vorba este pleava.
Cand se iubesc doi astfel
– Inima bolnava -
Atunci tac, tac cumintel,
Noaptea in dumbrava.
SCRISORI DIN CORDUN
Suna pietricica-n vale,
Cine-a pus tara la cale
Si acum la batranete
S-a intins pe criticale?
Ti-am citit cu indulgenta
Si cu-amor eu criticaua,
O hazlie-impertinenta,
Bat-o poarca, mance-o caua.
Zice Darwin, dupa tine,
Cum ca omul e-o maimuta -
Simt humorul de gorile
Cand desmiard-o pisicuta.
Pisicuta criticoasa
Ce iti speli curata laba
Si-ti intorci dulce mustata,
Fii de treaba, fii de treaba.
Nu se scuipa-asa in oameni,
Nu se manca astfel linte.
Fa politica, iubito,
Fii cuminte, fii cuminte!
Acolo vei put? spune
Tot ce vrei – caci s-asa nime
Nici te-aude, nici te crede,
O sublime, o sublime.
Nu se trec la noi potcoave
De la iepe de mult moarte -
Pune-te de-nvata draga:
Nu stii carte, nu stii carte.
LUNA IESE DINTRE CODRI
Luna iese dintre codri.
Noaptea toata sta s-o vada.
Zugraveste umbre negre
Pe lintolii de zapada.
Si mereu ea le lungeste
Si suind in cer le muta,
Parca fata-i cuvioasa
E cu ceara invascuta.
Ce gandeste? – numai norii
Lin se-mbina, se dezbina
Ca fasii de gaz albastru,
Ca si aburi cu lumina.
Lin pin iarba scotoceste
Apa-n prund si-n pietricele.
Florile surad in taina,
Oare ce-or surade ele?
Si[-s] cu neguri imbracate
Lac, dumbrava si padure.
Stele palid tremurande
Ard pin negurile sure.
Lumea-n roua e scaldata,
Lucioli pe lacuri zboara.
Luna umbrei, umbra lunei
Se amestec, se-nfasoara.
Lunecand pe ceruri, norii
Negri-acopar tot seninul.
Se sting una dupa alta
Si icoana si suspinul.
Infasat in intuneric,
Eu nu vad, nu aud soapte.
Ah, ma simt atat de singur!
Este noapte, noapte, noapte.
ANTROPOMORFISM
In poiata tainuita ca-n umbroasa zahastrie
Traia puica cea motata cu penetul de omat;
Nu-i cucos in toat-ograda, ce de-iubire capiet
S-urmareasca insolenter inocenta ei junie.
Ce cocheta e copila, cu ce gratie ea imbla?
Si ce stele zugraveste in nisip cu dulcea-i laba -
O gaina virtuoasa, o gaina prea de treaba
Cu evlavie ea cata fire de-orz si coji de jimbla.
Dara cine sa admire a ei nuri si tinereta?
Boul chior, ce vede numai jumet? din a lui paie?
Ah! In inima-i fecioara simte-o tainica vapaie
Pentru cucurigul dulce din cantari de dimineata.
Pierde gustul de mancare, scormoleste, de ti-i mila,
In pamant ca sa gaseasca chipul cel dorit intruna
Sau se primbla visatoare, noaptea cautand in luna
A lui umbra luminoasa – melancolica copila!
O gaina-mbatranita, venerabila matroana,
Ce de mult e schivnicita de lumesti desertaciuni,
Ea ii spune-ale ei taine, ca la raza-ntelepciunei
Sa gaseasca mangaiere pentru-a gandurilor goana.
Iar calugarita veche, ce de mult era iertata,
Ce de mult se dizvatase de placerile d-iubire,
Ea cu limba ascutita cleveteste-ntreaga fire -
Contra demoralizarei propovaduie-nfocata.
– Ah – ii zise mititica – nu privesti la randunele,
Cum din cuib scot puii capul, se cuteaza pe ulucuri
Si apoi la miezul noptii ii aud facand buclucuri,
Sarutandu-se cu ciocul, dragostindu-se-ntre ele.
– Soarte-avem nefericita – ii raspunse-atunci batrana:
Nu-i gaina randunica, randunoiul nu-i cucos.
Necredinta lor stiuta-i; aspri, rai, tiranicosi,
Ei trezesc viata-n inimi si apoi o invenina.
Numai flori-s fericite, caci pe ?ceeasi trupina
E pistilul feciorelnic si staminul barbatesc;
Sub perdele verzi de frunze, se-mpreun si se iubesc,
Chipul junelui din floare c-odoranta lui virgina.
Dar cucosul – ce netrebnic! nestatornic! – este drept:
Cand el sulita iubirei in adancu-ti suflet baga,
Te simti dusa chiar in ceruri – uiti pe-o clipa lumea-ntreaga,
Dar pe urma gelozia sfarma inima-ti din piept.
Caci pe urma el te lasa, trista, slaba, vaduvita.
Cu aripele-ostenite ziua, noaptea stai pe oua;
Mori de sete si de foame, nici un sambure de roua,
Nici priviri de-amor n-arunca la sarmana eremita.
Ci mai bine nu mai intre in gandirea ta virgina
Visele inselatoare de iubire si placere -
Vin? sa-nveti intelepciunea, a naturii-adanci mistere
Si a stelelor mari drumuri, ce viitorul il lumina.
Cum vorbeau intelepteste, ce s-auda si sa vada?
Dupa gard strain cucosul se preimbla-ncet turceste.
Puicei-i trece-ndata pofta de-a vorbi filosofeste,
Ea asculta cu iubire cucoseasca serenada.
Ah, amorul ii patrunde prin ureche; – n van batrana
O ciupeste-n cap cu ciuda, vrea s-o tie de aripa;
Ea se smulge si alearga tremuranda inr-o clipa,
Printre gard priveste dulce l-aratarea lui pagana.
Iar batrana cruce-si face cu-a ei laba si gandeste:
"Tinereta, tinereta!" si oftand intra-n poiata;
Aparata de-ntuneric ipocrita cea sirata
Pe un pui nevrasnic inca alterata-l pricajeste.
Unde este invatatul cu talent fonognomonic
Sa compuie un compendiu despre blandele impresii,
Ce un sunet numa-l naste in simtirile miresei,
Cum un cucurigu poate fi adanc, duios, demonic?!
Ce simtiri eroici, mandre, reprezinta cucurigul,
Cat curagi – ce osebire de-al gainei cotcodac;
Ce frumos ii sade creasta ca un rosu comanac.
De dorinta se-nfierbanta, de amor o trece frigul!
Si maximele batranei pe-o ureche toate-i iese,
Cum intrara pe cealalta. Sfatuiri contra iubirei
O-nvatara ce-i iubirea. Stie-atat ca c-o privire
Galisa poate sa prinda pe pasaua ce-si alese.
S-astfel ea facand la planuri se-nvarteste prin ograda
Si trezeste-n bucuria-i, din gandire somnoroasa,
Pe-un clapon, mahnit calugar, cu-aratare pantecoasa,
Fara creasta de mandrie, fara glas si fara coada.
Si, facand un paa! angelic, il intreaba de nu-i frate,
De nu-i var cu Don Juanul ce canta de gard dinc?lo.
Dar monahul cel sinistru zise tragic: – O! Apollo
Ma fereasca sa fiu ruda cu-aste firi intunecate.
Nu! pe mine preuteasa zeitatii pamantene
Langa focul cel de jertfa, pe altar de caramida,
M-a lipsit de demnitatea de cucos – ca sa-mi surada
In a mea lipsa de patimi a lui Plato fenomene.
Cu privirea mea cea casta, de-nteres ne-nfluintata,
Vad in lume si in lucruri numai samburul si-ideea;
Prototipu-l vad in toate, si cu-a geniului scanteie
Vad cucosul lui Mohamet cu-aratare luminata.
In sublime revelatii a misterului etern,
Multamesc vestalei groase ce-mi crea aceasta soarta;
Dumnezei or s-ospateze umbra mea cand va fi moarta,
Inchin viata-mi cugetarei – un Pitagoras modern!
El reintra in chilie, iar puicuta sta pe ganduri.
Si mereu prin minte-i imbla demnitatea de cucos:
"Ce-i lipseste lui Chirila, ce au verii lui fierosi
Si el n-are?" Astfel dansa meditand imbla pe scanduri.
Dar ii bate inimioara. Ea la gard se duce iarasi,
Sa priveasca iar la idol, cu-a lui pas de maiestate,
Creasta rosa, pieptu-n care inima barbata bate.
Cum ar vrea ea ca sa-l aiba de-al juniei ei tovaras!
Cum se teme ea acuma!.. El o vede s-o saluta.
Ochii-i ard si el ii spune maguliri cavaleresti.
"Nu! – el zice in ton liric – pentru flacare ceresti
Nu exista ingradire, cat de nalta e trecuta".
Vrea sa zboare; dar Sibylla cu a maturei magie,
Ea, ce poarta grija scumpa pe-al vestalelor palat,
Il loveste si alunga cavaleru-naripat…
Si in urma lui puicuta se uita cu nebunie.
Suferintele lui Werther se urmeaza-n pieptu-i toate,
Desi nu ca el eroic vrea cucosul sa s-ucida;
El iubeste – ea socoate cum portita sa-i deschida,
Dar rusinea-i virginala de la scopu-i o abate.
"Nu, nu! Ca din intamplare, ca dinc?lo ratacita,
Sa ma afle cumva noaptea si sa-mi caute chichita".
Si cand luna imple noaptea, trist, ea urca o capita,
Sare gardul si timida lin paseste indragita…
Ramaneti cu bine toate a copilariei soate,
Caci instincte tainuite au invins in ea fecioara.
"Ce-am sa pierd?, gandeste dansa, tot imi spun de o comoara
De pazit grea, ce odata trebuie s-o pierzi in viata".
Dar deodata el s-arata – rusinoasa vrea sa zboare,
El alearga dupa dansa – cum ar vrea si cum n-ar vrea;
Cum ii place sa se lase prinsa. Sub aripa-i grea,
Ea se simte fericita, desi-afecta suparare.
– Vrei sa fugi?, suspina dansul, ma urasti atat de tare?
– Te urasc! surade dansa cu-inocenta siretie,
Cum sa nu te-urasc, tirane, cand tu vrei sa-mi faci rau mie?
El jura ca nu, si cere botisor de impacare.
Cum sa nu-i dea? Poate dansa sa refuze-o rugaciune,
Spusa cu delicateta si poetic-formulata?
S-ar cadea ca sa reziste? Sade bine? Infocata,
Fericita e ca pierde ce-ndoieste pretu-iubirei.
Ceru-ntinde sus senina-i panzarie de azur,
Ca cusuta e cu stele tremurand de-aurul lor grele.
Cand o-acopar a lui aripi, cand il simte pe-a ei sele,
Inocenta-i sangereaza, i se-ntuneca-mprejur.
Tine mult aceasta dulce, amoroasa nerozie.
Al ei suflet se topeste de-ntunericul molatec,
Simte pare c-o patrunde un piron ros de jeratec
Ce-o omoara s-o turbeaza, o-ndelira si-o sfasie.
Ochisorii si-i inchise, ca topita sta acuma
Si in vocea ei muiata pipaieste nenteles.
El o mangaie, o-ncredinta ca de cer a fost trimes
Si menit ca s-o iubeasca si sa-i joace dulcea gluma.
– Tu!, ea zise, ce frumos esti, rege-al lumei de gaine.
Eu te iert! amoru-ti dulce ca si miros de garofa.
Si ca-n vechile tragedii el raspunde-n antistrofa:
– Tu esti Venus in poiata, ochii tai – ceresti lumine.
Din istoria puicutei asta-i partea cea intaie,
Asta e icoana scumpa-a saptamanelor de miere;
"Poezia-i intervalu-ntre placere si placere" -
Optimist filosofeaza cu cucosul, ce-o tamaie.
Dar curand al ei caracter si simtirea ei naiva
Se schimba-n cochetarie. Cucoseii cei mai tineri
Implu curtea stralucita a motatei noastre Vineri
Si la glasul lor subtire ea s-arata milostiva.
Al gainariei-Adonis, cu privirile-ndraznete,
Petit-crev? blazat, ironic, cu pasiuni titanomahe,
Obiectiv cronicei zilei a gainelor monahe,
Pe tipic ii face curte – Lovelace de la cotete.
Cu placere ea admite curtea junelui sagalnic.
Orice-obraznicie, ruga, ea ii trece cu vedere,
Ca-n sultanul vechi sa-escite gelozie si durere -
Vai! de unde poate crede un sfarsit atat de jalnic!
Caci sultanul, care-o crede cum ca e necredincioasa,
Tanarului Cicisbeo el acum cata pricina.
Cu curagi el se ridica, creasta-i rosa se-nvenina
Si lugubru el ii zice: – Fugi sau mori tu, ticaloase!
Fat-Frumos gatu-si indoaie indarat si ii raspunde:
– Nu m-atinge-a ta insulta, tu, de-origina plebeu -
Diferinta prea e mare, cine esti? si cine-s eu?
Eu petrec si eu fac curte cui voiesc si orisiunde.
– Te-oi sili sa lupti cu mine! iritat striga sultanul
Isi zburli penele-n ceafa si cu furie s-arunca,
Lupta crunt, pe cand deoparte sta nefericita prunca,
Urzitoarea Iliadei, ce isi plange Don Juanul.
Se trantesc, se rup cu ciocul si mananca tavaleala -
Obosesc. Se naste-acuma pe-o minuta armistit.
Dar curand se-ncaier iarasi. Don Juanul cel pestrit
Cade-n sange si sultanul trambita pe el cu fala.
Iara dona nu tradeaza ce-n simtire-i se petrece,
Nu tradeaza de-i durere, voiosie, nepasare -
Poate vru sa deie pretul partii cei invingatoare
Si de-aceea ramasese ca si marmura de rece.
Ci profetic se arata preoteasa culinara -
Ia pe mort in poala-i sacra, de-a lui haina il despoaie;
Ea il spala-n apa sfanta, si in scumpe maruntaie
Pun miresme felurite pentru jertfa mortuara.
?N-invartiri misterioase peste focul vetrei sfinte,
Ea-l intoarce, curatindu-l de lumestile-i pacate.
Palamarul ce slujeste pamanteasca zeitate
In Olymp il ia si-l duce, jertfa zeilor fierbinte.
Si in rasuri nesfarsite, artificia de glume,
In vorbiri spirituale, observatii invatate,
Despre-a artei culinare mari mistere-ntunecate,
In divina nepasare, ei stau jertfa s-o consume.
Vai, de ce nu tine nimeni o oratie funebra
Si nu-ntoana-un De profundis pentru soarta-i mucenica!
Peste-a raclei portelane nici o lacrima nu pica.
Inima zeilor lumei, de ingrata, e celebra.
Ori n-au fost eroi in lume, intelepti si virtuosi -
Unii-n lupte pentru bine a lor sange si-l varsara,
Ceilalti langa lampa alba santa viata-si consumara
Sa-i lumine – ca sa aiba soarta bietului cucos?
Oare el nu are-asemeni soarta oricarei fiinte?
Suferintele uneia bucurii ii sunt altora;
Viata multora se stinge spre-a hrani viata mult?ra
Si mancarea reciproca e-a istoriei fiinta.
Bietul rac! De viu l-arunca ca sa fiarba-n vinul cald.
Cate sufere? – ce-i pasa celui care nu e rac!
Ce ii pasa pasaruicei ce munceste pe-un gandac
Sau paingenul, ce suge capul mustei de smarald.
Pasaruica ia in sine simtul, gandul dintr-un greier
Ce ucide. Al lui suflet pe-al ei suflet ?navuteste…
Si cucosul care moare naste-n cel ce-l mistuieste,
Cine stii ce simt in suflet, cine stii ce gand in creier.
Dar sultanul spre durerea puiculitei lui naive,
Ce-omori-n duel pe-un tanar de-o sperant-atat de mare,
La racoare-i pus sarmanul, ca sa cugete-n mustrare
L-ale codicei penale paragrafe respective.
Deci puicuta vaduvita singuric-acum ramane.
?N-inceput isi plange soarta si parea nemangaiata;
Dar curand cucosi mai tineri implu partea neocupata
A duioasei inimioare de amor si jale pline.
Ea invata ca sa uite. Ca marquiza de Chatelet,
Care pe Voltaire batranu-nlocui cu Saint-Lambert.
Pentru inima-i vicleana cucoseii nu se cert,
Caci din tanar in mai tanar ?n-academia-i ii i?.
In curand ea pierde-n curte tot al noutatii farmec.
Nu-i cucos ce nu-i luase tot ce-o puica poate da,
In curand alte gaine al ei nimb l-intuneca,
Cum odata-l intrecuse, pe Harun, vizirul Barmeg.
In zadar li imputeaza a lor ganduri senzuale.
"De – raspunde cu-ironie unul din amantii fosti -
Inima-mi intreag-a ta e – dar ce vrei – noi suntem prosti,
Simtul imbla dup-o carne mai tanara si mai moale".
In curand cade pe ganduri, deveni curand bigota;
Cum se-ntampla, din Phrinee deveni calugarita.
Limba-i imbla, ascutita ca la vechea-i protectrita -
Poiata afuriseste si ograda poliglota.
Si atunci gainareasa de caderea-i se indura:
Desparti gainarimea cu viata imorala
De chilia solitara a puicutei, ce isi spala
A trecutului pacate prin asceza cea obscura.
Ea cata societatea parintelului Chirila,
A claponului lugubru cu humorul lui de bute;
El iubeste-n ea ideea frumusetei cei trecute,
In matroana desflorita vede inca pe copila.
Ea vedea in inteleptul cu-aratare reverenda
Prototipul cucosimei, pe-al cucosilor cucos,
Cand cu flori de-oratorie si cu ochi bisericosi,
Adancit platonizeaza in tirada somnolenta
Astfel dar fin? si dansa drumul sortii pamantene:
Arde lumanarea vietii pana la un capitel.
Si acum la batranete, sa-l uzeze si pe el,
Ea drept candela l-aprinde fiintei suprapamantene.
Untdelemnu-n sant-pretinsa vatra a bigoteriei
E acelasi ce-n amoruri pamantene-a licurit;
Duhul sfant in chip de porumb nu din cer s-a pogorat,
Ci mai jos de brau l-avuse Iosif si l-a dat Mariei.
Iara voi, ce-n nopti cand luna peste varfuri de copaci
Ca un scut de-argint rasare, implind lungile alee
C-umbre negre si dungi albe – urmariti pe vro femeie,
Suppusand sub a ei poale mult mai mult decat doi craci;
Voi, ce-uniti tot universul in zambirea mintii scurte,
Ce catati gandiri de inger ?n-ochii mari cari va par
Doua nopti insprancenate, – vie-va-n minte macar
Cum ca demonul din ochii-i e acelasi de sub burta.
Ah, ganditi o clipa numai la sulita cu varf ros
Si la rana ce o face, sangele-inocent ce-l varsa -
Ca sa vezi cate iluzii minte inima cea arsa,
Pe cand do?a e-o gaina si seniorul un cucos.
Deci dara, boieri de cinste, ca-mi facui tot boierescu
Mai cu rime, mai cu vorbe, cand de sama, cand de claca;
Am ajuns la deciu – ma scarpin – inchid cartea mea posaca
Si cu multa plecaciune vi se-nchina
– Minunescu.